În ceața de dimineață, cupolele albe devin eterice. Răsăritul și apusul soarelui alunecă pe marmura care devine mătase. Roșu, violet, auriu. Apoi vine întunericul, când luna plină se reflectă în apa bazinelor, iar Taj Mahal arată ca un castel de gheață, printre reverberațiile lăptoase ale nopții. Mark Twain a comparat-o cu o bulă de marmură care se ridica spre cer. Poetul Indian Tagore a descris-o în schimb ca o lacrimă pe obrazul eternității. Adevărul este că nu rămâi niciodată dezamăgit în fața celui mai cunoscut monument din India, realizat de Shah Jahan ca mausoleu pentru soția sa adorată, Mumtaz Mahal, care a murit la naștere în 1631.
